автор: admin  31-01-2013, 10:58
80 DE ANI DE LA MAREA GREVĂ A MUNCITORILOR CEFERIŞTI DIN ROMÂNIA
Luptele muncitoreşti de la Griviţa, precum şi din alte locuri, alături de cele ale petroliştilor de pe Valea Prahovei, de la începutul lui 1933, reprezintă unul din cele mai importante episoade ale istoriei sociale a României, unul care trebuie cunoscut de toţi cei care ţin cu adevărat la acest popor, la cei mulţi şi exploataţi.
Aceste lupte glorioase au avut loc într-un context foarte asemănător cu cel din zilele noastre, în contextul unei adînci crize a capitalismului mondial, care atinsese, la fel ca şi acum, şi ţara noastră, cu aceleaşi efecte ca şi azi - tăieri de salarii, aşa-numitele "curbe de sacrificiu" (cu precizarea că acestea nu erau tăieri de salarii aşa cum se face astăzi, ci doar amînări la plată a unei părţi a salariului, salariaţilor urmînd a li se plăti diferenţa ulterior. De aceea principala revendicare era „plata integrală a salariilor", deci „anularea curbei de sacrificiu". După cum se observă, acum e mai rău decît atunci), închideri de fabrici, creşterea puternică a şomajului şi a mizeriei pentru masele largi.
Grevele petroliştilor
Una din remarcabilele lupte ale muncitorimii române de la începutul anului 1933 au reprezentat-o marile acţiuni revoluţionare ale petroliştilor din Ploieşti şi zonele apropiate.
S-a ajuns, astfel, ca, la sfîrşitul anului 1932, să se creeze un comitet de acţiune al muncitorilor din toată Valea Prahovei şi să se adopte un program unitar de revendicări, între care: recunoaşterea comitetelor de fabrică, deschiderea sediilor organizaţiilor muncitoreşti sigilate, încetarea concedierilor, înlăturarea sistemului amenzilor şi a celui de lucru prin rotaţie etc.
Adoptarea acestui program marca trecerea muncitorimii prahovene şi mai ales a petroliştilor la ofensivă.
Cu toate măsurile vexatorii, în ianuarie 1933, peste tot petroliştii organizează întruniri, demonstraţii şi alte acţiuni protestatare, avînd ca bază programul amintit.
La 29 ianuarie 1933, direcţia Rafinăriei „Astra Română" a anunţat concedierea unui lot de muncitori. Încercările delegaţiei muncitorimii au fost respinse cu aroganţă şi, ca atare, a doua zi - 30 ianuarie - ora 16, lucrătorii au declarat grevă, ei adăugînd, cu acest prilej şi revendicări social-economice. Curînd, numărul greviştilor a ajuns la 2000.
S-a ajuns la o violentă confruntare între muncitori şi forţele de ordine (armata şi poliţia), care au fost nevoite să se retragă, iar administraţia întreprinderii s-a angajat să respecte contractul de muncă existent şi să rezolve chestiunea concedierilor.
Lucrătorii de la „Astra Română" au reuşit să impună însemnate revendicări de ordin economic şi politic.
În timp ce autorităţile civile şi militare căutau să ia măsuri represive contra celor de la „Astra Română", organizaţiile politice şi sindicale prahovene au apreciat că era momentul potrivit pentru declanşarea luptei şi la rafinăria „Româno-Americană", cu obiectivele formulate în programul de la sfîrşitul anului 1932, utilizîndu-se metoda ocupării întreprinderii.
Organizată de Comitetul de Acţiune pe Întreprindere, greva de la „Româno-Americană" s-a declanşat în ziua de 1 februarie 1933. O înfruntare dură s-a produs între petrolişti şi forţele represive. Direcţia a refuzat să le satisfacă cerinţele şi, de aceea, la sunetul prelung al sirenei, lucrătorilor grevişti li s-au alăturat mase din Ploieşti şi localităţile învecinate - între aceştia aflîndu-se şi colegii de la „Astra Română" - ieşiţi din schimb -, sute de şomeri din Ploieşti, muncitori de la „Dorobanţul", „Fero-Email" şi o însemnătate parte a populaţiei din cartierele muncitoreşti.
Delegaţii greviştilor, arestaţi printr-un şiretlic, au fost scoşi din fabrică, însă ciocnirile dintre grevişti şi demonstranţi cu jandarmii şi poliţiştii au continuat pe tot traseul spre oraşul Ploieşti. Aici, mii de oameni de la întreprinderile amintite, cărora li s-au adăugat alţii de la „Orion", „Standard", „Petrol-Mină", precum şi din alte localităţi prahovene au ocupat piaţa oraşului.
Lupta, care antrenase peste 8000 de oameni, a luat un ascuţit aspect ofensiv, cerinţa principală fiind eliberarea reprezentanţilor muncitorimii, depuşi la Chestura Poliţiei. Masele erau realmente stăpînele străzilor.
Pînă la urmă, cei mulţi au învins. Revendicările au fost admise.
Luptele muncitorilor de la „Astra Română" şi „Româno-Americană", impresionanta solidaritate a celorlalţi petrolişti din Ploieşti, a muncitorilor, a ţăranilor, meseriaşilor etc. din judeţ a avut un pronunţat caracter ofensiv, prin îmbinarea revendicărilor economice, politice şi sociale, cît şi a cîrdăşiei dintre patroni.
Grevele ceferiştilor
La 1 ianuarie 1933 a fost anunţată a treia curbă de sacrificiu, care urma să reducă salariile muncitorilor cu 10 pînă la 12%. Protestul muncitorilor a fost prompt. Pe 13 ianuarie 1933 are loc o mare întrunire de protest a ceferiştilor din Galaţi, cu participarea a 800 de oameni. Peste 2 zile poliţia arestează 16 muncitori gălăţeni şi, ca urmare, 1000 de tovarăşi de-ai lor protestează pe străzile oraşului, obligînd autorităţile să elibereze pe 12 dintre cei 16 arestaţi.
Pe 27 ianuarie se pun în mişcare şi muncitorii bucureşteni. 400 de ceferişti de la Atelierele Griviţa se adună şi hotărăsc declanşarea unei greve de avertisment de 45 de minute pentru a doua zi. Totodată ei aleg un comitet de grevă care prezintă următoarele revendicări: plata integrală a salariilor, anularea curbei de sacrificiu care îi lovea atît de dureros, reprimirea la lucru a muncitorilor concediaţi, renunţarea la sistemul penalizărilor, care iarăşi le tăia din salarii, încetarea concedierilor. În momentul cînd s-a trecut la pregătirea grevei, chestiunea noilor metode de lupta - greva cu ocuparea fabricii - fusese pusă în discuţie în timpul demonstraţiei de la Griviţa din 28 ianuarie şi primită de întreaga muncitorime.
Pe 28 ianuarie acest memoriu a fost înaintat ministrului comunicaţiilor, Eduard Mirto. La chemarea comitetului de grevă muncitorii au ocupat atelierele, aşteptînd ca cererile să le fie rezolvate.
Pe 2 februarie, la orele 9 dimineaţa, sub conducerea organismelor de front unic, peste 5000 de muncitori se adună şi ocupă atelierele, în timp ce în faţa atelierelor se strîng alţi 6000 de oameni, membri ai familiilor greviştilor, dar şi oameni simpli din cartier, între care numeroşi şomeri. Reprezentanţii autorităţilor de ordine au fost opriţi de a intra în ateliere de către pichetele greviştilor. S-au creat gărzi de auto-apărare. La ora 21 delegaţia greviştilor se întoarce de la minister cu unele dintre revendicări acceptate. Crezînd că au fost rezolvate principalele revendicări, liderii sindicali (social-democraţi) au sfătuit muncitorii griviţeni ca să pună capăt grevei la ora 23:30. Comitetul de grevă al feroviarilor bucureşteni a fost dizolvat. Totuşi, din cei 5000 de salariaţi, doar 200 şi-au reluat lucrul. În scurt timp, aceştia au fost presaţi să se oprească, fiind declaraţi şi trataţi „spărgători de grevă" de către tovarăşii lor, iar administraţia a fost înştiinţată asupra noilor revendicări: acordarea „alocaţiei de scumpete", creşterea salariilor cu 40%, recunoaşterea „comitetelor de fabrică". Protestul nu a încetat nici atunci cînd atelierele au fost înconjurate de trupe de jandarmi şi de armată. Abia în acest moment, sindicatele social-democrate, prin vocea preşedintelui Dumitru Spîrlea, s-au desolidarizat de noile revendicări.
În tot acest timp guvernul îşi pregătea, pe ascuns, lovitura. Primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod a depus în Parlament un proiect de lege pentru, nici mai mult nici mai puţin, introducerea stării de asediu pe timp de 6 luni, însoţită de introducerea cenzurii. Proiectul de lege a fost adoptat de reprezentanţii burgheziei şi moşierimii cu 202 voturi pentru şi 43 contra (la 4 februarie), regele Carol al II-lea promulgîndu-l în aceeaşi zi. Starea de asediu era valabilă în tot Bucureştiul şi pe o rază de 5 kilometri în jurul acestuia, dar şi, semnificativ pentru amploarea nemulţumirilor populare, la Cernăuţi, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Timişoara şi în întreaga zonă a Prahovei. De remarcat că între cei care au votat pentru introducerea stării de asediu s-a numărat şi cunoscutul politician şi ideolog al extremei drepte, autoproclamat "prieten al poporului" în faţa "primejdiei evreieşti" A C. Cuza. El a declarat deschis: "Guvernul se află în perfectă cunoştinţă de cauză şi este singurul în măsură să judece oportunitatea acestor măsuri". Iată, deci, cum "prietenul poporului" A.C. Cuza, care considera că reprezintă pe muncitori mult mai bine decît comuniştii "străini de neam şi lege" s-a dovedit un aliat de nădejde al sistemului împotriva celor care, fie şi prin revendicări pur economice, lipsite de orice conotaţie "comunistă", îl ameninţau.
Cine au fost, în acele momente, cei care se aflau de partea muncitorilor? Bineînţeles, partidele care (pe atunci, cel puţin) reprezentau clasa muncitoare, social-democraţii, socialist-unitarii şi, mai ales, comuniştii. Referindu-se la aceste evenimente, Armand Călinescu afirma, un an mai tîrziu, de la tribuna Parlamentului: „Aşadar, ne aflam în faţa unei insurecţii comuniste, care se pregătea…". Armand Călinescu era subsecretar de stat la Ministerul de Interne în februarie 1933 şi este cel care a coordonat acţiunea de reprimare a greviştilor.
Dacă Partidul Comunist (cel de1000 de membri) era atît de slab cum se spune acum, cum se face că tocmai de el se temeau liderii regimului burghezo-moşieresc în acele zile de tulburări muncitoreşti? Încă o întrebare la care anticomuniştii pur şi simplu nu au ce să răspundă, pentru simplul motiv că refuză cu încăpăţînare să gîndească logic. Dar chiar un parlamentar liberal ca Richard Franasovici va declara, după reprimarea în sînge a mişcării, că guvernul a trebuit "să salvgardeze ordinea publică în contra elementelor comuniste, aflate în slujba Internaţionalei Roşii de la Moscova". Adică ceea ce era de demonstrat. Politicienii burghezi ai vremii declarau deschis că tocmai comuniştii au fost în fruntea mişcării, în ciuda, o repet, a caracterului pur economic al revendicărilor acesteia, contrazicîndu-i pe slujitorii cu pretenţii intelectuale ai burgheziei de azi.
Încă din martie 1932 conferinţa pe întreaga ţară a ceferiştilor alesese un Comitet Central de Acţiune.
Tocmai acest comitet coordonat de comunişti a hotărît, la momentul declarării mişeleşti a stării de asediu - după ce muncitorilor li se promisese satisfacerea revendicărilor -, să declare o nouă grevă. Este un fapt care atestă popularitatea comuniştilor în rîndul maselor, chiar şi în condiţiile unei crunte ilegalităţi. În noaptea de 11 spre 12 februarie sînt arestaţi, în toată ţara, sute de comunişti şi simpatizanţi ai comuniştilor!
Acei comunişti care nu fuseseră arestaţi preiau conducerea grevei. Frontul unic muncitoresc se încheie din nou în luptă. La o serie întreagă de întreprinderi "Malaxa", "Balcani", "Mociornita", etc., se ţineau întruniri, iar la R.M.S. şi la fabrica Durer, are loc o greva de solidarizare. În acelaşi timp, au declarat grevă pentru cerinţele lor şi muncitorii de la Uzinele Comunale de apă. În provincie, la Iaşi şi Cluj, ceferiştii erau in grevă. În mase compacte, muncitorii din celelalte cartiere se îndreaptă spre atelierele Griviţa.
Ca urmare a acestor provocări vădite, ceferiştii de la Griviţa declanşează greva pe 15 februarie, urmînd exemplul celor care declanşaseră greva la Cluj, unde lider era Grigore Ion Răceanu (13 ian.), la Iaşi (14 ian.) şi în alte localităţi. În dimineaţa acestei zile, în jurul orei 9, o delegaţie formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogăţoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea şi Ilie Pintilie a plecat la Direcţia generală. Vreo 4.000 de oameni, aşezaţi în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în faţa Administraţiei de locomotive, aşteptau rezultatul discuţiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele şi cărbunii cu care era alimentată sirena. Muncitorii griviţeni ocupă din nou atelierele şi de data aceasta zeci de mii de muncitori din capitală (poate chiar mai mulţi) intră în grevă în solidaritate cu fraţii lor de clasă - muncitoarele de la Regie, muncitorii de la Durer, cei de la Herdan, Malaxa, Lemaître, Voinea, Vulcan, Balcani, Mociorniţa.
În dimineaţa zilei de 15 februarie, la Griviţa, a fost trimisă armata. O companie a regimentului 21 infanterie refuzînd să reprime mulţimea, guvernul temîndu-se de o solidarizare a soldaţilor cu muncitorii, a înlocuit regimentul cu poliţie şi grăniceri. Cu toată prezenţa armatei, cu toate ca primele mitraliere fuseseră montate pe camioane, muncitorimea dinăuntrul atelierelor nu se clătina. Şi nici miile de muncitori din jurul atelierelor nu se mişcau.
Înainte de a începe atacarea greviştilor, statul major care conducea operaţiile a hotărît un atac general împotriva maselor care sprijineau greviştii. Cu baioneta la armă, cu ajutorul puştilor şi mitralierelor, trupe speciale au atacat mulţimea, masa de femei şi copii de muncitori şi muncitoare. În acea seara au căzut primii morţi. A doua zi, în zori, a început represiunea împotriva muncitorilor dinăuntrul atelierelor. S-a tras cu mitraliera şi cu puştile, muncitorii au fost înjunghiaţi cu baioneta, au fost zdrobiţi cu patul armelor.
În aceste condiţii armata a arestat, în noaptea de 15 spre 16 februarie comitetul de grevă, iar în dimineaţa zilei de 16 a trecut, în forţă, la evacuarea atelierelor Griviţa. Ca şi în 1918 şi la Lupeni în 1929 armata a tras în muncitori, ucigînd, oficial, un număr de 3 oameni şi rănind grav alţi 16. În realitate numărul celor ucişi a fost de 7 - este vorba de muncitorul comunist Dumitru Popa, muncitorul de 19 ani Vasile Roaită (considerat - începînd din 1948 - a fi fost utecist şi atribuindu-se eroismul de a fi tras sirena pînă cînd a fost împuşcat), montorul de numai 17 ani Ion Dup, muncitorul Dumitru Mayer, pontatorul Cristea Ionescu şi hamalii Ion Dumitrescu şi D. Olteanu. După alte surse, în loc de Ion Dup şi D. Olteanu, apar ca decedaţi Gheorghe Popescu şi Dumitru Tobiaş. Arestaţi au fost nu mai puţin de 2000 şi printre ei, din nou, comunişti - Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Constantin Doncea, Gheorghe Vasilichi şi alţii.
Arestări, condamnări, evadări
Comuniştii s-au aflat în prima linie a luptelor, comuniştii au dus greul represiunii, comuniştii au fost liderii eroilor şi martirilor de atunci.
În ceea ce priveşte liderii greviştilor, iată rolul, faptele şi ce s-a întîmplat cu ei după aceea:
Dumitru Petrescu, comunist. Unul din principalii lideri, arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă (ceea ce însemna 20 de ani). Foarte rar s-a mai amintit de el, după ce Dej a „confiscat" meritele pentru organizarea şi desfăşurarea grevei.
Constantin Doncea, alt lider marcant, era în timpul grevelor din 1933 preşedinte al sindicatului feroviarilor din Bucureşti (aşa numitul „sindicat roşu"), membru PCdR din 1931, condamnat la aceeaşi pedeapsă ca şi Dumitru Petrescu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar al Comitetului Central de Acţiune C.F.R. pe ţară, de asemenea, el asigura legătura dintre sindicate (aşa-numitele Sindicate Revoluţionare) şi partid, „deasupra" lui fiind Moscu Cohn (Gheorghe Stoica). A fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. Întru-cît toate încercările de eliberare a sa au eşuat, a rămas în închisoare pînă în august 1944.
Chivu Stoica, membru PCdR din 1931, a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru implicarea în organizarea şi desfăşurarea grevei. A luptat în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania (informaţie neconfirmată). După 1944 a devenit un nomenclaturist al noului regim, ajungînd chiar la funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat (teoretic, funcţia cea mai înaltă în stat), din care a fost înlocuit de Nicolae Ceauşescu.
Vasile Bîgu, vopsitor de vagoane, era un alt lider care făcea parte din comitetul de acţiune, arestat şi condamnat şi el. Membru fondator al PCdR. Confruntîndu-se cu ofiţerii de poliţie, Bîgu a dat o declaraţie lungă şi plină de informaţii din interior despre istoria şi despre organizatorii grevei, nominalizînd în clar 21 dintre aceştia. Mai tîrziu a fost reprezentantul Partidului Comunist în Comitetul Naţional Antifascist alături de reprezentanţii partidelor istorice: liberal şi ţărănesc.
Panait Bogăţoiu, era alături de Constantin Doncea, lider al „sindicatului roşu", deci cel controlat de comunişti, el însă fiind social-democrat.
David Korner (Barta), membru PCdR din 1932, a fost judecat pentru rolul său în convocarea grevei de la Griviţa şi condamnat la 18 luni de puşcărie. Din 1934 a devenit un opozant al stalinismului, fondînd Grupului Bolşevic-Leninist (troţkist), criticînd atît PCdR, cît şi Partidul Socialist Unit. A plecat ca student în Franţa unde a activat în Partidul Muncitoresc Internaţionalist, iar apoi în 1939 a fost unul dintre fondatorii fracţiunii „Comitetele pentru Internaţionala a IV-a" Partidul Socialist al Muncitorilor şi Ţăranilor. Tendinţa din care făcea parte Barta a publicat revista Vocea lui Lenin şi difuza, de asemenea LРІР‚в„ўEtincelle. După noiembrie 1939, a format şi condus Grupul Barta (Troţkist), denumit, de la 7 noiembrie 1942 (cînd se aniversau 25 de ani de la Revoluţia din Octombrie), Grupul Comunist, iar din 1944 Uniunea Comunistă, care a activat în clandestinitate în perioada ocupaţiei naziste. A jucat un rol important în conducerea şi organizarea marii greve de la Reanult din 1947. Publicaţia acestui partid, între 1942 şi 1949 a fost Lupta de clasă. După 1950, cînd Barta se retarge practic din viaţa de militant, membrii acestui grup au slăbit activitatea, reuşind să publice, totuşi, din 1956 revista Voix Ouvrière, devenită, din 1968, Lutte Ouvrière, revistă în jurul căreia se va forma actualul partid Lutte Ouvrière.
Ilie Pintilie, comunist, a participat la organizarea marilor acţiuni greviste din februarie 1933, coordonînd sindicatele de la Atelierele CFR din Iaşi, Cernăuţi şi Paşcani şi ţinînd legătura cu comuniştii de la Atelierele CFR Griviţa prin oamenii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A murit în închisoarea Doftana la cutremurul din 1940.
Pavel Ştefan, activist comunist, participant la grevele ceferiştilor, exclus ca din partid ca fracţionist (1942) şi reîncadrat în 1945, el a cunoscut o rapidă ascensiune politică după 1946, devenind un nomenclaturist al regimului.
Alexandru Drăghici, membru PCdR din 1930, lăcătuş la Atelerele CFR. Fără un rol important în timpul grevelor, a fost condamnat la 15 ani de puşcărie pentru activitate comunistă, în procesul Ana Pauker. A evadat în august 1944.
Constantin David, utecist din 1928, implicat în desfăşurarea grevei, nu a fost, totuşi unul dintre lideri. El a devenit membru de partid în 1934 şi a fost ales membru al Comitetului P.C.R. Bucureşti între anii 1937 si 1940, pînă în 1939 fiind secretarul acestei organizaţii. În 1939 a început să lucreze ca instructor al Comitetului Central al Partidului Comunist din România în Galaţi şi apoi în Valea Prahovei. Autorităţile burgheze l-au arestat, pentru activitatea sa revoluţionară, de 24 de ori între 1931 şi 1940. A fost asasinat de către legionari în timpul rebeliunii din 1941.
Vasile Luca, angajazat la Depoul Brasov al Căilor Ferate Romane, fiind considerat organizatorul grevelor de la Braşov. Era secretarul Partidului Comunist din Roman, filiala din Brasov. A fost condamnat în procesul de la Braşov din 1935. Condamnat de mai multe ori, ajunge să fie eliberat din închisoarea de la Cernăuţi de către sovietici în 1940, devenind viceprimar al oraşului Cernăuţi.
Ion Turcu, militant comunist cu rol mai mic în desfăşurarea grevei.
Vasile Roaită, unul dintre muncitorii asasinaţi, dar nu a avut vreun rol marcant în desfăşurarea grevei. Istoriografia postbelică i-a atribuit curajul de a fi tras sirena în timpul evenimentelor, act ce ar fi constituit semnalul chemării la grevă a muncitorilor. Vasile Roaită a fost considerat astfel, timp de aproape 20 de ani un erou utecist căzut la datorie, el nefiind decît o victimă a rafalelor armatei, fără vreun alt merit. Roaită, de altfel, a şi fost scos din cărţile de istorie chiar pe vremea „comuniştilor". Pentru că nu puteau recunoaşte falsul că nu el a tras sirena, s-a lansat zvonul că ar fi fost agent al Gestapoului şi de aceea a tras sirena, pentru a anunţa momentul cînd să se facă intervenţia în forţă. Desigur şi acestea sînt alte minciuni, Gestapoul nici nu exista pe atunci, dar aşa era istoriografia de partid a vremii, se acoperea o minciună cu alta. Dîndu-şi seama că e prea gogonată, au spus că era un agent al Siguranţei (deci nu al Gestapoului). „Rectificarea" îl are ca autor pe Ceauşescu.
Gheorghe Vasilichi, membru PCdR din 1927, a jucat un rol important în grevele din 1933, fiind apoi arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare. În timpul celui de-al doilea război mondial a luptat în cadrul Rezistenţei franceze.
Liderii greviştilor au fost judecaţi într-un prim proces desfăşurat la Bucureşti, finalizat în august 1933. Recursul acestuia s-a ţinut la Craiova (locaţie considerată mai sigură de către autorităţi) în 1934. Ca urmare a campaniei şi solidarităţii muncitoreşti internaţionale, în urma recursului, pedepsele inculpaţilor au fost reduse.
Cominternul a aranjat (în ianuarie 1935), printr-o acţiune organizată de Marcel Pauker şi Gheorghe Stoica, evadarea principalilor lideri comunişti, respectiv Petrescu, Doncea şi Vasilichi, nu şi a lui Dej, considerat de rang inferior. Cei trei evadaţi, ajunşi ulterior în URSS via Praga şi au luptat mai apoi ca voluntari în brigăzile internaţionale din Spania.
Odată cu „legea Mîrzescu", activităţile comuniste erau considerate infracţiune. După grevele din 1933, legislaţia a fost amendată, în sensul înăspririi.
Soarta liderilor după război
În mod paradoxal, după ce comuniştii au ajuns la putere, eroii acestor greve, nu au avut parte de recunoaşterea meritată, pe măsura faptelor respective. Unii au fost foarte elogiaţi, alţii marginalizaţi sau chiar contestaţi.
Astfel, după război, şucărit că nu avea „palmaresul" celor apreciaţi de Comintern, Dej a încercat să scape de ei cînd a ajuns la putere. De exemplu, Doncea a fost dat afară din partid în 1958 - acuzator fiind Ceauşescu -, iar Petrescu a fost tras pe linie moartă din mai 1956 pînă în decembrie 1965 (deci pînă după ce a murit Dej), deşi avusese funcţii de comandă în diviziile Tudor Vladimirescu şi apoi Horia, Cloşca şi Crişan. La reabilitarea lor în 1968 (de către Ceauşescu, acuzatorul lor în 1958), Constantin Doncea propunea să dispară numele lui Gheorghiu-Dej din această ţară.
De asemenea, pe Vasile Bîgu, care după 1945 ajunsese liderul sindicatelor din CRF, Dej l-a suspectat mereu de conspiraţii şi de tentative de a-i submina autoritatea în partid. A fost dat afară din partid în 1958 pentru deviaţionism.
De menţionat că Vasilichi (apropo, acesta a fost petrolist, nu ceferist) s-a aflat de partea lui Dej, în războiul fratricid din partid, şi de aceea a scăpat temporar de epurări, după care a fost şi el marginalizat de Dej. În primii ani postbelici a fost ministru al minelor şi petrolului şi apoi preşedinte al UCECOM.
Cam pe aceleaşi poziţii s-a situat şi Chivu Stoica, deşi acesta, în primă fază, a promovat şi s-a sprijinit pe vechii tovarăşi (cu care a luptat alături şi în Spania). În schimb el a devenit incomod pentru N. Ceauşescu, care după ce l-a înlăturat de la şefia statului (funcţie preluată de Ceauşescu din 1967), l-a „ajutat" să se sinucidă în 1975.
Alexandru Drăghici, a fost un apropiat al lui Dej, care l-a numit ministru de interne şi şef al securităţii. În schimb, a fost mazilit de Ceauşescu în 1968, care l-a degradat de la gradul de general la soldat şi l-a dat afară din partid (implicit din toate funcţiile pe această linie. În 1989, i s-a propus (probabil pentru a nu se coaliza cu alţi oponenţi anticeauşişti din vechea gardă) să se reînscrie în PCR, dar a refuzat.
Grigore Răceanu a fost exclus din partid în 1942, fiindcă, în septembrie 1940, a organizat un protest la Braşov împotriva Arbitrajului de la Viena. După război, a fost reprimit în partid, dar exclus din nou în 1958, arestat, condamnat ca duşman al poporului, şi eliberat în 1960. Ulterior a devenit oponent al lui Nicolae Ceauşescu, fiind unul dintre semnatarii Scrisorii celor şase (în martie 1989). A fost etichetat ca trădător, pus în stare de arest la domiciliu, şi eliberat în timpul revoluţiei din 1989.
Vasile Luca a devenit un nomenclaturist imediat după război, dar a căzut în dizgraţie, arestat în 1952, iar în 1954 fiind judecat pentru sabotaj economic şi deviaţionism şi a fost condamnat la moarte. După aceea liderii PCR i-au comutat pedeapsa la muncă pe viaţă şi a murit nouă ani mai tîrziu la închisoarea Aiud. După preluarea conducerii de Ceauşescu, Vasile Luca a fost reabilitat.
Iată cam ce viziune au avut liderii de partid de după 1945 faţă de liderii greviştilor din 1933. Pur şi simplu le-au confiscat greva în folosul lor, mai ales de către Gheorghiu-Dej, dar şi de către Ceauşescu (să nu uităm că el se mîndrea cu activitatea sa de mare militant comunist din acea perioadă, el în 1933 avînd 15 ani).
Concluzii
Istoria mişcării muncitoreşti de sorginte comunistă pe meleagurile României, înfiripată chiar înainte de înfiinţarea unui partid cu această denumire, a început cu mişcările revoluţionare din 1917 din Moldova, a continuat cu o mare realizare, respectiv crearea, între 30 oct. 1918 şi 9 ian. 1919 a Republicii Diamantului Negru de la Jiu, primul stat muncitoresc de pe teritoriul actual al României (în Valea Jiului); de remarcat că ea a fost proclamată înainte de a se proclama Republica Ungară a Sfaturilor, din păcate a fost înăbuşită de tunurile armatei române, la începutul anului 1919. Această istorie a continuat cu protestele tipografilor de la Bucureşti din 13 decembrie 1918 şi greva generală din 1920. În perioada de existenţă legală a partidului (1921-1924), în mod surprinzător, acţiunile importante au lipsit. În schimb, după aceea, a avut loc ceea ce s-a numit „revoluţia de la Tatar-Bunar", din 1924, prima mare acţiune a comuniştilor din România. Au urmat apoi alte lupte muncitoreşti; greva de la Lupeni din 1929, cele de la Griviţa şi de pe Valea Prahovei din 1933, toate acestea au fost, istoria o arată în mod sigur, conduse, atît ideologic cît şi pe teren, de comunişti, lucru care explică de altfel buna organizare şi fermitatea lor.
De aici se desprinde lecţia că, dacă vrem ca protestele populare şi muncitoreşti actuale, în condiţiile unei crize la fel de mari ca atunci, să fie măcar pe jumătate la fel de combative ca acelea de atunci, comuniştii de azi, trebuie să urmeze exemplul înaintaşilor şi să stabilească legături strînse cu masele muncitoreşti, mergînd, ca şi atunci, de la asigurarea indispensabilei busole ideologice, pînă la extrem de importanta participare pe teren. Mişcarea muncitorească actuală are nevoie de comunişti la fel cum a avut acum 80 şi mai bine de ani, nu de cei care doar îşi însuşesc numele şi/sau ideologia.
Este o datorie de onoare a noastră de a aminti şi a cinsti acele evenimente şi acele personaje care au marcat istoria şi au contribuit la călirea şi formarea militanţilor în toiul luptei de clasă, aducînd în acelaşi timp multe drepturi obţinute prin cuceriri revoluţionare sau contribuind semnificativ la teoria luptei de clasă şi a emancipării muncitorimii. În acelaşi timp, aceste evocări au meritul de a contribui la dezvoltarea conştiinţei de clasă, constituindu-se într-o lecţie plină de învăţăminte mai ales pentru tînăra generaţie.
Cinste veşnica eroilor şi martirilor ceferişti şi petrolişti din 1933!
Trăiască adevăraţii comunişti, singura avangardă posibilă a maselor populare!
Radu Paraschiva
Încă despre GREVA:
http://luptaanticapitalista.wordpress.com/...vita-rosie-1933
80 ЛЕT ВЕЛИКОЙ ЗАБАСTОВКЕ РУМЫНСКИХ ЖЕЛЕЗНОДОРОЖНИКОВ
Уважаемый посетитель, Вы зашли на сайт как незарегистрированный пользователь. Мы рекомендуем Вам зарегистрироваться либо зайти на сайт под своим именем.
Другие новости по теме:
Problema laicităţii în cadrul statului românDemocrația pumnului. Cinci ani de la represiunea manifestanților anti-NATOObligaţi să depună cereri de demisie. 40 de angajaţi ai unei fabrici din Sângerei se tem că vor rămâne şomeriDeclaraţia Conferinţei Mondiale Deschise - Alger 27-28-29 noiembrie 2010"Nu referendumului! Da - luptei de clasă!"
|
